BISTRITA...
in imagini si file de istorie... (sursa: primaria Bistrita)

ASEZARE, SUPRAFATA, VECINI. Resedinta a judetului Bistrita - Nasaud, municipiul Bistrita este situat în partea de nord-est a Podisului Transilvaniei, în Depresiunea Bistritei. Municipiul Bistrita este amplasat pe un teren plan, la o altitudine de 356 m, pe coordonatele 47010' latitudine nordica si 24030' longitudine estica. Orasul este strabatut de râul Bistrita, râu al carui nume îl poarta. Este înconjurat de coline acoperite cu întinse livezi, ocupa o suprafata de 14.547ha, împreuna cu cele sase localitati componente> Unirea (5 km), Slatinita (10 km), Ghinda (8km), Viisoara (5 km0, Sigmir (6 km), Sarata (10 km). Localitatile limitrofe municipiului Bistrita sunt: Feldru (N), Livezile (NE), Cetate si Budacul de Jos (SE), Mariselu (S), Sieu Magherus (SV), Sintereag si Dumitra (NV). Din suprafata municipiului Bistrita de 13.799 ha revin intravilanului circa 2.058 ha.

RELIEFUL. Municipiul Bistrita este situat in subunitatea morfologica Dealurile BIstritei. Suprafata pe care se afla este o regiune ma coborata cunoscuta ca "Depresiune Bistritei". Aceasta depresiune este deschisa la vest si est, iar inspre nord si sud este marginita de dealurile: Cetate (Burgberg) 686 m, Bistritei (549 m), Ciuha (620 m), Corhana, Cocos, Jelnei, Codrisor (Schieferberg), Cighir. Depresiunea Bistritei este de origine eroziv-acumulativa. Este strabatuta de raul Bistrita care izvoreste de pe versantul nordic al Muntilor Calimani, de sub varful Bistriciorului, de la o altitudine de 562 m, parcurgand un traseu de 64 km pana la intrarea in oras. Aici primeste doi afluenti cu debit foarte mic si inconstant, paraul Ghinzii si Valea Jelnei. De pe Dealul Cetatii isi aduna apele paraul Castailor care conflueaza cu raul Bistrita intre Bistrita si Viisoara. Raul Bistrita traverseaza localitatea Viisoara, trece pe la marginea localitatii Sarata si se varsa in raul Sieu.

CLIMA. Depresiunea Bistritei are o clima temperat-continentala cu veri mai umede si relativ calduroase, iar iernile mai putin uscate si relativ reci. Regimul temperaturii este determinat de cadrul natural in care este amplasat municipiul Bistrita, precum si de urbanistica sa care creaza microclimatul specific Bistritei. temperatura medie multianuala este de 8.30, iar temperaturile extreme absolute au fost de 37.6 grade C, inregistrata la 16 august 1952 (maxima absoluta) si de -33.8 grade C, inregistrata la data de 18 ianuarie 1963 (minima absoluta). Luna cea mai rece este ianuarie cu o medie multianuala de -4.7 grade C, iar cea mai calda iulie, media fiind de 18.9 grade C.

DEMOGRAFIA. În anul 1930 populatia orasului era de 14.128 de locuitori, dintre care 5.660 români, 4.461 germani, 2.177 evrei, 1.363 maghiari s.a. Din punct de vedere confesional populatia Bistritei era alcatuita din 4.201 greco-catolici, 4.149 lutherani, 2.198 mozaici, 1.594 ortodocsi, 1.046 romano-catolici, 869 reformati s.a. In prezent populatia Bistritei este de aproximativ 83.000 locuitori

BISERICA EVANGHELICA

Biserica Evanghelică amplasată în centrul orașului Bistrița, în cadrul unei piețe de formă pătrată, asemănătoare celor din Apus, a deținut și continuă să reprezinte un reper important în geografia așezării fiind totodată cel mai reprezentativ monument de arhitectură de la începutul Renașterii.

În forma sa actuală, monumentul este rezultatul unei transformări aproape integrale. Sub zidurile actualei biserici se află fundațiile lăcașului de cult ridicat de primii coloniști. Cel dintâi paroh atestat documentar a fost ,, Johannis plebanus de Bystricia'' care figurează în registrele de evidență ale dijmelor papale pe anii 1332 - 1333.

Prosperitatea economică datorată unei activități meșteșugărești și comerciale tot mai active, precum și înlesnirile majore acordate de către regina Elisabeta bistrițenilor, au încurajat cetățenii să înalțe o nouă biserică. Zidirea noii biserici, în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, a dus la ridicarea unei bazilici cu trei nave, având un cor poligonal și două turnuri ce flancau intrarea principală a peretelui nordic al corului, ce va fi lărgită după mijlocul secolului al XVI-lea.

Într-o a doua etapă, biserica a fost reconstruită în stilul unei bazilici gotice: navele sunt despărțite prin stâlpi octogonali, care au luat, odată cu refacerea bolților din veacul al XVI-lea, în partea superioară o formă cilindrică. În biserică și în cimitirul perimetral au fost ridicate mai multe altare și capele amintite în documentele vremii. Un exemplu în acest sens este un altar închinat apostolilor Petru și Pavel ce a fost ridicat în biserică la 1499.

O a treia etapă de construcție începe în 1475 și este finalizată în 1520. Biserica devine o biserică hală în stil gotic. Așa cum figurează în planurile mai vechi ale orașului, avea o incintă de zid pe al cărui traseu va începe în anul 1487 edificarea unui turn de apărare și supraveghere a orașului. Includerea turnului în corpul bisericii va duce la demolarea turnului nordic și ridicarea unui turnuleț cu scară în spirală prin care se asigură un acces independent spre turnul nou construit. Între acesta și turnul orașului s-au păstrat două ferestre din vechea fațadă din secolul X.

În 1478, după demolarea unuia dintre cele două turnuri ale bazilicii romanice, s-a început construirea, alături de turnul păstrat, a unui nou turn care era inițial plasat în afara zidurilor bisericii și care va fi legat, prin lucrări de zidărie și tâmplărie, abia în 1487. De la început, turnul a aparținut orașului, rolul lui fiind preponderent acela de pază și supraveghere în vremuri de primejdie, dar mai ales ca loc de observare a izbucnirii unor incendii. Turnul a fost construit în mai multe etape: în 1487 s-a ajuns până la mijlocul etajului al doilea, după cum arată cifra 1487 săpată pe peretele exterior nordic, anul 1509 este săpat apoi la marginea superioară a peretelui nordic la etajul trei, la nivelul patru este înscris anul 1513, iar la etajul ultim al cincilea este menționat anul 1519, deși lucrările vor fi finalizate, așa cum reiese din registrul de socoteli al Primăriei, abia în 1544. Concomitent a fost montat în turn un ceas care la 1521 era în reparație și căruia, la 1570 i se vopsea cadranul și i se aureau limbile pentru o mai bună vizibilitate. În timpul marelui incendiu din 1857, turnul a ars fiind apoi refăcut în partea superioară. Cu acest prilej, în 1861, a fost montat și ceasul aflat în uz astăzi.

În paralel cu lucrările de edificare a actualului turn au loc și lucrări de renovare a restului bisericii ale cărei nave sunt consolidate și completate cu portalurile bipartite de pe laturile de nord și sud specifice goticului târziu, iar corul amplificat.

În anul 1533, episcopul Transilvaniei răspunde pozitiv dorinței enoriașilor din Bistrița de refacere a bisericii. În această etapă constructivă vechiul plan bazilical face loc unei desfășurări planimetrice de tip hală. Pentru finalizarea acestor lucrări se încheia, la 17 ianuarie 1560, un contract între consiliul orășenesc și arhitectul Petrus Italus, originar din Lugano pentru refacerea și consolidarea bisericii parohiale, în valoare de 3000 de florini.

Încheiate în anul 1563, după cum consemnează și inscripția de pe aticul portalului vestic, lucrările meșterului italian au încorporat în structura și aspectul bisericii parohiale din Bistrița elemente noi ale limbajului plastic renascentist. Cu această ocazie, fațada vestică se schimbă fundamental prin construirea unui pilon de zidărie de dimensiuni impresionante care își are corespondența în spațiul polonez - de unde și denumirea de atic polonez.

În anii următori biserica nu mai cunoaște refaceri majore, dar în urma incendiului din 1857, când este distrus acoperișul și ceasul turnului, va fi refăcut ultimul etaj al acestuia în stilul neogotic.

Ultima renovare a monumentului s-a realizat în 1926 după planurile arhitectului Hermann Phleps din Danzig. Atunci a fost zugrăvit în culoarea actuală interiorul și a fost introdusă lumina electrică. Datorită unor fonduri proprii, a unor donații substanțiale ale foștilor locuitori ai Bistriței, fațada de vest a putut fi consolidată și parțial renovată. În prezent, turnul bisericii se află în cadrul unui proiect de reabilitare și renovare, accesul în turn fiind interzis.

Lăcașul propriu-zis și turnul se prezintă astăzi ca un tot unitar, deși cele două componente provin din perioade diferite, combinând mai multe stiluri. Se pot distinge elemente ale diferitelor stiluri arhitecturale și de artă pornind de la romanic, incluzând goticul și până la stilul renascentist.

Prin dimensiunile ei ( nava centrală lungă de 42 de m și lată de 18,4- 19,6 m, corul lung de 13,8 m, bolți ridicându-se la o înălțime de 16,8 m deasupra navei centrale și o șarpantă care se înalță cu 16 m deasupra zidurilor) biserica face parte din rândul celor mai impresionante construcții sacrale din regiune. Importanța acestui monument de arhitectură este amplificată și de bogatul inventar plastic pe care îl păstrează și care îi conferă edificiului calitatea unui veritabil muzeu al comunității germane din oraș.

Cea mai veche piesă sculptată în piatră este amplasată pe latura sudică a fostului turn de sud-vest la o înălțime de circa 8m și datează conform inscripției din anul 1327. Această lespede funerară reprezintă un cavaler cu spadă și scut într-o vestimentație specifică secolului al XIV. Figura cioplită , cunoscută sub numele de ,, Cavalerul Gotic'', a fost probabil un sol al regelui Ungariei care se pare ca a murit la Bistrița în urma unei epidemii de tifos. Deasupra peretelui de est al navei centrale a fost ridicată o mică turlă în care a fost montat clopotul care se trăgea la rugăciunea ,, Tatăl nostru''.

Între 1480-1513, cu ocazia realizării unor lucrări de pietrărie la biserică și la casa parohială, au fost realizate și cele patru sculpturi ce ornamentează nivelul patru al turnului reprezentând Sfânta Fecioara Maria cu Pruncul ( NE), Sfântul Florian ( SE ), Sfânta Ana ( SV) și patronul bisericii Sfântul Nicolae ( NV). Prin proporțiile pe care le au personajele și dinamica drapajului vestimentației, lucrările se încadrează în stilistica goticului târziu din Transilvania.x

Din perioada Renașterii datează lespezile funerare sculptate în piatră care aparțin lui Albertus Cerasius Kirschner (m.1564), ale consilierului Thomas Kretschmer (m.1585) și a lui Andreas Umend (m.1622) și a soției sale. Acestea se înscriu ca fiind exemple relevante pentru Renașterea din Transilvania Alte sculpturi precum piatra de mormânt a parohului Stephan Decani, de la parterul turnului, realizată în 1682, se apropie prin dinamica organizării compoziției de stilul baroc și oferă o imagine veridică a Biserici Evanghelice la acea dată.

Tot în spiritul Renașterii a fost realizată și strana din zona de nord-est a corului, datată 1564, dar ușoare influențe ale acestui stil, mai pot fi regăsite și la banca din tribuna sudică a bisericii, datată conform inscripției în anul 1671.

Majoritatea mobilierului din Biserica Evanghelică a fost realizat în secolul al XVIII-lea sub influența barocului târziu, ornamentate pe spătare cu steme ale breslelor într-o dispoziție spațială care ținea seama de puterea și prestigiul lor în cadrul comunității. Ele erau completate de steagurile breslelor care împodobeau, până de curând, interiorul bisericii.

Elementele stilistice care fac trecerea între goticul târziu și Renașterea timpurie pot fi identificate pe vechile uși de lemn ale portalurilor de nord-vest și sud-est, realizate în deceniul al doilea al secolului al XVI-lea. Aceste piese de tâmplărie sunt păstrate azi la parterul turnului bisericii. Sub influența stilului gotic târziu au fost realizate: banca magistrului Gheorghe, a meșterului Anton, banca de pe peretele de vest al bisericii (rămasă azi fără spătar) și dulapul sacristiei datat conform inscripției în 1507. Aceste piese de mobilier prezintă similitudini stilistice și aparțin probabil aceluiași atelier.

Prima veste despre orgă a acestei biserici datează din 1523. În 1568 este încheiat un contract cu maestrul constructor de orgi Jacobus Laetus pentru construcția unei orgi cu 30 registre sonore. Folosind, cu mare probabilitate parțial materialul acestei orgi a lui, orga actuală cu 28 de registre a fost construită în stil rococco la 1795 de brașoveanul Johann Prause. Această orgă o înlocuia pe cea adusă din 1569 de la Lvov, care la rândul ei, o înlocuia pe alta mai veche. În încăperea de la parterul turnului este amenajat un mic muzeu, unde printre alte obiecte de valoare, se remarcă, pentru măiestria execuției și informația prețioasă privind vestimentația epocii, piatra funerară a senatorului Thomas Krestschmer ( 1585 ) și cea a senatorului Andreas Umend cu soția.

Altarul baroc al Bisericii Evanghelice a fost donat de judele cetății Bistriței Johann Klein von Straussenburg și renovat în 1701. El reprezintă scene din viața lui Hristos: Nașterea, Cina cea de taină, Răstignirea, Învierea și Înălțarea la cer. Turnul se ridică pe un patrulater neregulat, având dimensiunile la bază 9.23x9.28 m, zidurile sale groase de peste de 2 m care se subțiază spre nivele superioare. Înălțimea acestuia de 75 m îi conferă statutul de cel mai înalt turn de biserică din Transilvania. Nivelele inferioare ale turnului sunt luminate cu ferestre în arc frânt de dimensiuni relativ reduse față de cele mari ale celor două niveluri superioare. Accesul în turn se poate face pe o scară îngustă cu 191 trepte de piatră. De la frumoasa galerie de piatră a turnului, situată la 39 m înălțime, se deschide o largă perspectivă. Turnul este acoperit cu un coif piramidal înalt, cu patru turnulețe la colțuri, învelite în tablă.

Prin măreție, realizare artistică și arhitecturală , biserica evanghelică este cel mai important monument al orașului fiind considerat o emblemă a acestuia. Turnul acesteia domină așezarea oferindu-i o personalitate aparte în rândul orașelor din Transilvania.

TURNUL DOGARILOR

Municipiul Bistrița reprezintă unul dintre cele mai importante centre urbane medievale din Transilvania, consemnând obiective istorice bine conturate, de mare valoare urbanistică și arhitecturală. Valoarea remarcabilă a monumentelor istorice, printre care se numără și Turnul Dogarilor conferă localității un potențial turistic cu valențe culturale deosebite.

Analiza sistemului de fortificație a municipiului Bistrița, din care făcea parte și actualul Turn al Dogarilor, permite înțelegerea cadrului fizic de evoluție a așezării precum și perceperea relației dintre comunitate și structura sa urbanistică. Bistrița s-a format pe un teritoriu nou în care nu se găseau rețele stradale sau sisteme defensive antice, așa cum a fost cazul altor așezări medievale, precum Clujul, Turda, Alba Iulia. Nevoia de securitate a locuitorilor a determinat ridicarea într-o primă etapă a unei cetăți de refugiu pe platoul dealului ce străjuiește înspre nord așezarea, deal care a luat numele tocmai de la cetatea cu val și șanț - "Burg". O perioadă de timp acest refugiu a asigurat o oarecare protecție locuitorilor așezării, dar a fost o soluție insuficientă pentru a satisface cerințele unui centru urban.

Conform legislației urbane medievale germane o așezare atingea statutul de oraș doar dacă reușea să-și ridice o incintă de piatră și să întrețină o armată proprie. Astfel, câștigarea autonomiei urbane implica și construirea unei incinte de piatră care să delimiteze spațiul fizic și statutul juridic și etic al locuitorilor cetății. La Bistrița, câștigarea statutului de oraș regal și ridicarea fortificației se desfășoară oarecum concomitent.

Realizarea acestei fortificații, începută în anul 1465, a presupus un uriaș efort financiar și contribuția susținută a locuitorilor orașului, dar și inteligența tehnică de a folosi cât mai eficace facilitățile naturale ale terenului și de a asigura o apărare cât mai bună. Bistrița, fiind așezată pe o terasă joasă, flancată de dealuri, era greu de apărat. Singurul aliat natural era râul Bistrița și terenul mlăștinos din jur, care au fost exploatate cu folos, prin dirijarea unor canale, șanțuri și amenajarea unor iazuri devenite forțe propulsatoare pentru mori și pescării, realizând totodată un cadru suplimentar de apărare.

Următorul baraj construit consta dintr-o incintă continuă de zidărie și un sistem complex de turnuri și porți, elemente definitorii ale tipologiei orașului medieval. Într-un interval de două decenii fortificația a devenit funcțională, iar pe parcurs a primit o serie de îmbunătățiri. Martorii rămași din zidul de incintă arată ca acesta a avut o înălțime de aproximativ 9,5 m, cu fundații puternice și o grosime de până la 1,4 m. În partea superioară zidul avea o ambrazură pentru trageri, iar spre interior un drum de rond susținut pe console de piatră sau lemn. Traseul era întărit prin bastioane de formă rectangulară care depășesc linia incintei pentru a asigura o supraveghere cât mai bună și a oferi unghiuri de tragere multiple, după cum arată Turnul Dogarilor de pe latura sudică a cetății.

Finalizarea construirii zidului avea să se încheie undeva în anul 1545, zidul ridicat având atunci o înălțime de 10 m și o grosime de 2 m, fiind înconjurat de un șanț de apărare cu o adâncime de 3 m, umplut cu apă printr-un canal derivat din râul Bistrița. Tot atunci, din loc în loc, au fost amplasate nu mai puțin de 18 turnuri și bastioane de apărare, edificii ridicate pe cheltuiala breslelor. Printre acestea de reținut sunt : turnul rotarilor, dogarilor, frânghierilor, tâmplarilor, aurarilor, măcelarilor, șelarilor, fierarilor, croitorilor. Conform prescripțiilor din tratatele de artă militară, turnurile trebuiau să fie suficient de apropiate pentru a se apăra reciproc, și în același timp, fiecare trebuia rămână o citadelă, o fortificație independentă. Singura latură pe traseul căreia nu s-a socotit necesară adăugarea de turnuri a fost latura de vest, protejată de bastioane puternice ale celor două porți: Poarta Ungureasca și Poarta Spitalului. Cum Bistrița nu s-a găsit în prima linie de rezistență aflate în calea primejdiilor, sistemul său de apărare s-a păstrat în formele impuse de arhitectura militară de factură gotică și renascentistă, spre deosebire de alte burguri nevoite să-și adapteze permanent sistemele de apărare în funcție de evoluția tehnicii de război și a armelor de foc.

În urma dispozițiilor Curții Imperiale de la Viena, sosite în anul 1863, bistrițenii au fost nevoiți să înceapă dărâmarea fortificațiilor, porților și turnurilor. Dărâmarea vechilor ziduri reprezenta, în mod simbolic, o rupere de trecutul bazat pe privilegii, o victorie a libertăților de mișcare.

Singurul turn care s-a păstrat până în zilele noastre a fost Turnul Dogarilor. Acesta a fost folosit, în trecut, ca spital pentru bolnavi psihic, dar și ca loc de detenție a prostituatelor, care erau puse în lanțuri înainte de a fi țintuite la stâlpul infamiei, din Piața Centrală, unde gâdele orașului le aplica lovituri cu biciul, înainte de a fi alungate din cetate cu măturile de către femeile venerabile ale orașului. Ulterior, turnul a avut și alte utilități funcționând ca sediu pentru cercetașii bistrițeni și apoi ca azil de noapte. La momentul actual, Turnul Dogarilor adăpostește o inedită galerie de păpuși și măști incluzând aproximativ 700 de exponate creația baronului Alexandru Misiuga.

Construite într-o perioadă relativ scurtă de timp, turnurile care întăreau incinta orașului, realizări ale arhitecturii militare gotice, erau asemănătoare ca înfățișare. Turnul Dogarilor din zona centrală a Bistriței, singurul care s-a păstrat din totalul de 18, are o înălțime de 25 de m. Construcția are trei nivele, din care cele superioare au spații cu încăperi și ferestre. Partea inferioară, necompartimentată, a fost folosită ca magazie, având un portal masiv spre oraș. De aici se asigura, printr-un tunel subteran, legătura cu Abația Benedictinilor, de unde tunelul continua spre Catedrala Evanghelică, ca apoi să ajungă pe dealul fostei cetăți de pe Burich, un deal situat în apropierea orașului.

Ca plan, el este o construcție rectangulară, dimensiunile lui fiind de 6,30 m / 9,90 m. Față de zidul de incintă are o retragere de 2,00 m spre interiorul orașului vechi, ieșind spre exterior ci 5,10 m. Construcția este realizată din piatră, iar spațiul interior este compartimentat în două zone, printr-un perete despărțitor cu o grosime de 0.65 m. Zidurile exterioare au o grosime de 1,10 m spre exterior, iar spre interiorul orașului de 1,00 m la parter, iar la restul etajelor de 0,80m. Parterul este de fapt un demisol înalt de 2,50 m. Intrarea în acest spațiu se face dinspre oraș, printr-o ușă cu un ancadrament de piatră în arc frânt. Există un astfel de ancadrament, la o ușă ceva mai mare și în spațiu interior, asigurând accesul spre primul etaj. Acesta este luminat prin două ferestre, una îndreptată spre Schiferberg, alta spre S, ferestre care serveau ca guri de tragere.

Următorul etaj cu o înălțime cu o înălțime de 3,00 m are o încăpere boltită. Se poate ajunge aici printr-o scară abruptă și îngustă de piatră. La acest nivel se remarcă două ferestre în ancadrament de piatră spre zidul de centură. Au o mărime de 0,60 m x 0,80m. Accesul spre etajul superior se realizează printr-o altă scară îngustă. La acest nivel ferestre pe fiecare perete. Sunt înguste având dimensiuni de 0,30 m x 0,80 m. Deasupra spațiului ce cuprinde casa scărilor există o cămăruță luminată de o fereastră îndreptată spre oraș. Turnul are un acoperiș abrupt acoperit cu țiglă, înălțimea lui la cornișă fiind de 10,50 m.

Turnul Dogarilor face parte din patrimoniu cultural al municipiului Bistrița alături de alte clădiri cu o valoare istorică deosebită, conturând specificul național al culturii orașului. Acest turn a rămas în peisajul municipiului ca o mărturie clară a evoluției sale istorice. <